Spune-mi ce joci, ca să-ți spun cine ești

Există o teorie care îmi place, deși nu are nicio pretenție științifică: dacă vrei să înțelegi cu adevărat un popor, nu te uita la imnul lui și nici la discursurile politicienilor lui. Uită-te la jocul pe care îl joacă. La jocul lui de masă, ăla la care stă serile, cu paharul alături. Pentru că un joc de masă e, de fapt, mentalitatea unui popor pusă pe o tablă și trecută prin niște reguli.

Hai să facem exercițiul.

Americanul joacă Monopoly. Cumperi, vinzi, construiești, ipotechezi, dai faliment, o iei de la capăt. Totul e proprietate, tranzacție, cash-flow și noroc înmulțit cu strategie. Scopul e simplu și brutal: să rămâi tu cu tot, iar ceilalți să plece de la masă cu buzunarele goale. E capitalism în formă pură, cu tot cu „nu treci de START".

Rusul joacă Șah. Ierarhie strictă — pionul e pion, regele e rege, fiecare știe exact ce are voie și pe unde. Strategie pe termen mediu, atac și apărare, sacrifici o piesă ca să câștigi o poziție. Totul e frontal, vizibil, ordonat militar. Te uiți la o tablă de șah și vezi, de fapt, o hartă de stat-major.

Chinezul joacă GO. Și aici începe partea interesantă. La GO, la început, se pun niște pietre pe tablă aparent fără nicio logică — răzlețe, prin colțuri, degeaba. Toate pietrele sunt egale: n-ai regi, n-ai pioni, n-ai ierarhie. Un fel de comunism pe tablă. Nu se întâmplă nimic spectaculos, nu ataci pe nimeni. Adversarul, obișnuit cu șahul și cu confruntarea directă, se plictisește și te crede fără plan. Și exact când crede asta, descoperă că e înconjurat. Că pietrele alea puse „degeaba" acum patruzeci de mutări i-au închis, pe tăcute, tot spațiul. GO nu se joacă pe termen mediu. Se joacă pe termen lung. Foarte lung.

Iar noi, românii, jucăm Table. Zaruri. Hazard. Dai cu zarul și te rogi. Există și-aici o strategie, dar e scurtă și oportunistă: profiți de zarul bun când pică și înjuri zarul prost când pică. Nu construiești nimic cu patruzeci de mutări înainte, pentru că „oricum, cum dă zarul". E fatalismul nostru pus pe o tablă.

Frumos exercițiul de salon. Acum hai să ne uităm la tabla adevărată — cea pe care se joacă industria auto mondială — și să vedem cine cum stă. Că aici o să vă piară zâmbetul.

Uitați-vă la GO în acțiune. Acum zece-cincisprezece ani, râdeam de mașinile chinezești. Astăzi, China a produs în 2025 peste 34,5 milioane de vehicule — aproape o treime din toate mașinile lumii și mai mult decât dublul Statelor Unite. Uniunea Europeană? Sub 15% din producția globală, și blocată. China este din 2023 cel mai mare exportator de automobile al planetei, iar în 2025 a depășit Japonia la vânzări globale. Nu s-a întâmplat peste noapte. S-a construit piatră cu piatră, timp de douăzeci de ani, în timp ce noi dădeam cu zarul.

Și acum piatra care spune totul. Discutam mai demult cu un prieten chinez. Mi-a povestit că în școlile profesionale de mecanici auto din China, copiii învață, printre altele, „Tehnologia automobilelor cu hidrogen". M-am mirat și l-am întrebat, cu superioritatea noastră balcanică din dotare: „Păi sunt așa de multe mașini cu hidrogen în China?" Mi-a răspuns liniștit, fără să clipească: „Nu. Aproape deloc. Dar copilul ăsta începe școala în 2026 și o termină în 2030. Iar în 2030, mașinile fabricate în 2010 vor avea deja douăzeci de ani și vor fi împinse spre casare. Noi nu pregătim copiii pentru mașinile de azi. Îi pregătim pentru mașinile anilor 2030–2060."

Asta, dragii mei, e o piatră de GO. Pusă acum, aparent degeaba, pentru o partidă care se încheie peste treizeci de ani.

Și, cât noi încă mai „strâmbăm din nas", hai să vă spun cine deține, de fapt, mașinile pe care le reparăm. Volvo? E chinezească din 2010 — a cumpărat-o Geely de la Ford. MG, marca aia „britanică" de suflet? Chinezească, e a celor de la SAIC. Lotus — chinezească. Polestar — chinezească. smart, marca lui Mercedes — pe jumătate chinezească. Taxiurile alea negre, simbolul Londrei — chinezești. Iar din Mercedes-Benz însuși, aproape o cincime stă în mâini chinezești — Geely cu 9,7% și BAIC cu aproape 10%. Din Aston Martin, vreo 17%, tot Geely. Pietre. Puse una câte una, prin colțuri, cât noi ne uitam în altă parte.

Între timp, la masa cealaltă, se aude cum trosnește lemnul. Volkswagen — VOLKSWAGEN! — a bătut deja în cuie 35.000 de concedieri în Germania până în 2030 și, pentru prima oară în istoria lui, a pus pe masă închiderea de fabrici pe teritoriul german. Fabrica Audi din Bruxelles s-a închis deja. Iar acum, conform unui plan relatat de revista germană Manager Magazin și preluat de Reuters, șeful grupului ar pregăti o restructurare și mai brutală: până la 100.000 de posturi tăiate la nivel global și oprirea producției la patru fabrici din Germania — Hanovra, Zwickau, Emden și uzina Audi de la Neckarsulm. Ba chiar scindarea mărcii-mamă în entități separate. Regele de pe tablă a început să tremure.

Și mărcile chinezești, la care ne uitam de sus? În Europa, cota lor de piață a sărit de la sub 3% la un record în doar un an, iar în decembrie 2025 au trecut de 100.000 de mașini vândute într-o lună, aproape de 10% cotă de piață. MG a întrecut Tesla, iar mărcile chinezești, împreună, au întrecut Mercedes într-o lună și sunt deja peste Ford. Și toate astea în ciuda taxelor vamale de până la 45% pe care Bruxelles-ul le-a pus tocmai ca să-i oprească. Degeaba. În loc să se antreneze mai mult, europenii i-au rupt piciorul adversarului. Iar adversarul aleargă în continuare mai repede. În cârje

Și-acum, mâna pe inimă. Zâmbeam exact așa — larg, sigur pe noi — și acum douăzeci de ani, când au apărut primele telefoane chinezești. „Chinezării", le spuneam. Hai să numărăm împreună, atunci. Unde e Nokia, care avea la un moment dat jumătate din telefoanele planetei? Unde e Motorola, care a inventat telefonul mobil — azi o simplă etichetă a chinezilor de la Lenovo? Unde e Ericsson? Unde e Alcatel? Unde e Sagem? Unde e Blackberry, pe care îl țineau în mână toți directorii lumii? Unde sunt telefoanele Philips, unde sunt telefoanele Bosch? Dispărute. Toate. Înghițite, licențiate, uitate. Iar în buzunarul dumneavoastră e acum, foarte probabil, un telefon proiectat exact acolo unde nu vă venea să credeți.

Douăzeci de ani. Atât a durat. De la „chinezărie" la monopol.

Priviți-mă acum în ochi și spuneți-mi: sunteți chiar atât de siguri că peste douăzeci de ani nu ne vom întreba, exact pe același ton, unde e Volkswagen? Unde e Opel? Unde e Ford în Europa, unde e Citroën, unde e Peugeot, unde e Fiat? Câteva sunt deja topite în același grup, cu platforme comune și identitatea pe ducă. Am mai văzut filmul ăsta. Doar că data trecută rula la raionul de telefoane.

Iar aici ajung la dumneavoastră, cei care citiți rândurile astea cu cheia de 13 în mână.

Pentru că întrebarea nu e ce fac ăia mari — VW, Bruxelles, Beijing. Aia oricum se joacă fără noi. Întrebarea e ce joc jucăm noi, aici, în service, în școală, în atelier. Și, dacă suntem sinceri, jucăm Table. Reparăm mașina de azi, cu piesa de azi, pentru clientul de azi, și „om vedea noi mâine". Băiatul care ar trebui să învețe azi diagnoză pe înaltă tensiune, baterii și, de ce nu, hidrogen, învață în cel mai bun caz ce învățam și noi acum treizeci de ani. Dăm cu zarul.

Vestea bună — că nu vreau să închei ca la înmormântare — e că Table-ul nostru are un as pe care GO-ul nu-l are: românul se adaptează diabolic de repede când n-are încotro. Improvizația care pe termen lung ne omoară, pe termen scurt ne-a salvat de fiecare dată. Problema e că adaptarea „când n-avem încotro" vine mereu cu douăzeci de ani întârziere și cu prețul plătit integral. Iar de data asta prețul se numește o generație de mecanici pregătiți pentru mașini care nu se mai fac.

Așa că vă propun un singur lucru. Nu vă cer să învățați GO — e greu și oricum n-avem răbdare. Vă cer doar să puneți, din când în când, câte o piatră „degeaba" pe tablă. Un curs în plus. O tehnologie pe care încă n-o cere nimeni. Un copil trimis să învețe mașina de peste zece ani, nu pe cea din curte. Pentru că partida asta n-o câștigă cine dă cel mai bun zar azi. O câștigă cine s-a așezat pe tablă acum, când toți ceilalți credeau că nu se joacă nimic.

Restul e doar noroc. Iar pe noroc, întreabă orice jucător serios de Table, nu se construiește un imperiu. Se construiește, cel mult, o seară frumoasă. După care se strânge tabla.

P.S. — Da, știu, iar am scris despre chinezi. Nu din admirație și nici din teamă — ci pentru că, spre deosebire de noi, ei chiar par să știe ce joacă. Iar eu, ca orice bun român, îmi rezerv dreptul de a-i admira și de a-i înjura în aceeași frază, fără să mă hotărăsc niciodată definitiv.